International Dialogue: Alexandria 2023
Sinodalitate și Primat în al doilea mileniu și astăzi
Introducere
0.1 Ca urmare a unui studiu atent asupra sinodalității și primatului în primul mileniu, documentul de la Chieti a afirmat: “Din cele mai vechi timpuri, Biserica cea una a existat ca mai multe Biserici locale. Comuniunea (koinonia) Duhului Sfânt (cf. 2 Cor. 13:13) a fost trăită atât în cadrul fiecărei Biserici locale, cât și în relațiile dintre ele ca unitate în diversitate. Sub călăuzirea Duhului (cf. Ioan 16:13), Biserica a dezvoltat modele de rânduială și practici diverse în conformitate cu natura sa de ‘popor adus în unitate din unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh’” (Chieti, 2; citându-l pe Sfântul Ciprian, De orat. dom. 23; PL 4, 536).
0.2. Legătura de unitate era evidentă „în multiplele întruniri ale episcopilor în sinoade sau concilii pentru a discuta împreună probleme de doctrină (dogma, didaskalia) și practică.” (Chieti, 11). La nivel universal, comuniunea era întărită de cooperarea dintre cele cinci scaune patriarhale, orânduite după un taxis (cf. Chieti, 15). În ciuda numeroaselor crize, unitatea de credință și de dragoste a fost menținută prin practica sinodalității și a primatului (cf. Chieti, 20).
0.3 Prezentul document analizează istoria zbuciumată a celui de-al doilea mileniu prin prisma a patru perioade. El se străduiește să ofere, pe cât posibil, o lectură comună a acestei istorii și oferă ortodocșilor și romano-catolicilor o ocazie binevenită de a se explica unii altora în diferite momente ale acestui parcurs, pentru a promova înțelegerea și încrederea reciprocă, care sunt premise esențiale pentru reconciliere la începutul celui de-al treilea mileniu. Documentul se încheie prin a trage învățăminte din istoria care a fost analizată.
1. Din 1054 până la Conciliul de la Florența (1438-1439)
1.1 La începutul celui de-al doilea mileniu, dificultățile și dezacordurile dintre Răsărit și Apus au fost exacerbate de factori culturali și politici. Actele de excomunicare din 1054 au agravat înstrăinarea dintre Răsărit și Apus. Biserica Răsăriteană și Biserica Apuseană au depus eforturi pentru a-și restabili unitatea. Cu toate acestea, ca urmare a cruciadelor și, în special, a cuceririi Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade (1204), ruptura din 1054 s-a adâncit, din păcate.
1.2. Așa-numita Reformă Gregoriană, denumită după papa Grigore al VII-lea (1073-1085), a reușit să pună capăt numirii episcopilor și stareților/abaților de către puterile seculare. Au fost restabilite alegerile canonice, astfel încât canonicii catedralelor să își aleagă episcopii eparhiali, iar mănăstirile să își aleagă abatele/starețul. În același timp, Reforma a urmărit să lupte împotriva abuzurilor morale din Biserică și din societatea occidentală. Acest proces de reformă a fost condus de papalitate prin intermediul sinoadelor romane locale tradiționale. Între timp, puterea papei se extindea tot mai mult în sfera temporală, Grigore reușind chiar să îl depună pe împăratul Henric al IV-lea. S-a pus un accent sporit pe responsabilitatea Scaunului Roman de a proteja Biserica Apuseană de interferențele străine și de abuzurile interne.
1.3 În consecință, s-a dezvoltat o ecleziologie mai juridică. „Falsele Decretale” (sec. al IX-lea) și falsa Donație a lui Constantin (probabil sec. al VIII-lea), care au fost considerate în mod eronat ca fiind autentice, au evidențiat figura centrală a papei în Biserica Latină. Noile ordine mendicante din secolul al XIII-lea, cum ar fi franciscanii și dominicanii, scoși de sub autoritatea episcopală, au promovat o concepție despre papalitate ca fiind însărcinată cu purtarea de grijă pastorală pentru întreaga Biserică.
1.4 După Controversa pentru învestitură de la sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, Biserica s-a angajat într-o altă luptă importantă cu puterile temporale pentru conducerea lumii creștine occidentale. Inocențiu al III-lea (1198-1216) a consolidat viziunea despre papă ca fiind capul care conduce întregul corp eclezial. În calitate de succesor al lui Petru, papa avea plinătatea puterii (plenitudo potestatis) și o responsabilitate pentru toate bisericile (sollicitudo omnium ecclesiarum). Episcopii individuali erau chemați să participe la responsabilitatea sa (in partem sollicitudinis), prin grija față de propriile eparhii.
1.5. La acea vreme, în ciuda dezvoltării doctrinare a primatului roman, sinodalitatea încă funcționa. Papii au continuat să guverneze Biserica Latină cu ajutorul sinodului roman, reunind episcopii din provincia romană și pe cei prezenți la Roma. Sinodul se întrunea în mod normal de două ori pe an. Problemele erau abordate și discutate liber de toți participanții. Papa, în calitate de primus, lua decizia finală. Nu există nicio dovadă că papa era limitat de vreun vot, dar nu există nici dovezi că papa ar fi luat vreo decizie finală contrară sfatului sinodului său.
1.6 În secolul al XII-lea, rolul sinodului roman a fost înlocuit treptat de consistoriu, adică de reuniunea cardinalilor. Cardinalii erau membri ai clerului roman, șapte dintre ei fiind episcopi ai scaunelor suburbiculare din provincia Romei. Papa se consulta cu consistoriul în mod regulat. Prin decretele din 1059 și 1179, colegiul cardinalilor a obținut dreptul exclusiv de a-l alege pe papă. Faptul că cardinalii erau episcopi suburbicari sau erau înzestrați cu un titlu presbiterial sau diaconal roman evidenția faptul că Biserica Romei, iar nu alt organism, avea dreptul de a-și alege episcopul.
1.7 În Apus, existau sinoade provinciale, dar papii convocau și sinoade generale, cum ar fi cele patru Concilii de la Lateran (1123, 1139, 1179, 1215), care au continuat reforma Bisericii în Occident. Constituția a 5-a a celui de-al patrulea Conciliu de la Lateran (1215) a afirmat că „Biserica Romană... prin hotărârea Domnului deține un primat de putere ordinară asupra tuturor celorlalte biserici, pentru că este mama și învățătoarea [mater et magistra] tuturor credincioșilor lui Hristos.” Același conciliu i-a chemat pe greci „să se conformeze ca niște fii ascultători Sfintei Biserici Romane, mama lor, astfel încât să existe o singură turmă și un singur păstor” (Const. 4). Această chemare nu a fost acceptată.
1.8. Această perioadă de predominanță papală a coincis cu cruciadele, care au fost inițial motivate de un apel al împăratului bizantin în conflictul său cu turcii selgiucizi, dar care au condus la un antagonism violent între latini și greci. Ca urmare a primei cruciade (1095-1099), un patriarh latin și o ierarhie latină au fost înființate la Antiohia (1098) și la Ierusalim (1099), în locul sau în paralel cu Patriarhatele grecești. A treia cruciadă (1189-1192) a stabilit o ierarhie latină în Cipru (1191) și, contrar canoanelor, a abolit autocefalia Bisericii din Cipru. Episcopii greci, al căror număr a fost redus de la cincisprezece la doar patru, au fost obligați să se supună Bisericii Romane și să depună un jurământ față de episcopii latini respectivi.
1.9 A patra cruciadă (1204) a dus la jefuirea Constantinopolului și la instituirea unor ierarhii latine paralele în scaunele vechi rămase ale Bisericii grecești. Deși i-a descurajat pe venețieni să cucerească Constantinopolul, papa Inocențiu al III-lea a numit ulterior un patriarh latin la Constantinopol, precum și la Alexandria. Deciziile celui de-al patrulea Conciliu de la Lateran (1215) au fost impuse în special Bisericilor din Ierusalim și Cipru. Principiul conform căruia „grecii” își puteau păstra riturile liturgice, dar trebuiau să-l accepte pe episcopul Romei în calitate de cap al lor și să-l pomenească [la Liturghie], a fost practicat în special în Cipru (cf. sinoadele latine de la Limassol, 1220, și de la Famagusta, 1222, și Bula Cypria a papei Alexandru al IV-lea, 1260). În multe cazuri, clerul grec, considerat de acum înainte ca aparținând Bisericii latine, a fost obligat să participe la acte liturgice latine. Atmosfera s-a înrăutățit odată cu atitudinea polemică a teologilor care denunțau obiceiurile răsăritene drept „greșeli ale grecilor,” sau chiar „greșeli ale grecilor schismatici.”
1.10. În ciuda acestor încercări, în Răsărit au existat încă persoane care au cultivat relații ecleziale bune și au lucrat pentru restaurarea unității. Mari patriarhi cu o înțelegere teologică profundă, cum ar fi Philotheos Kokkinos (c.1300-1379), un ucenic al lui Grigorie Palama, au explorat posibilitatea de a convoca un sinod ecumenic care să ofere o soluție împotriva separării.
1.11. În timpul celui de-al doilea mileniu, în Orient, instituția sinodală a funcționat conform principiilor canonice ale Canonului 34 apostolic, în care Patriarhul de Constantinopol, în calitate de protos, și episcopii prezenți la Constantinopol participau la sesiunile Sinodului endemic. Prin Sinodul endemic, Biserica a exprimat o formă de sinodalitate permanentă, în care patriarhii Răsăritului, prezenți la Constantinopol, sau reprezentanții lor, și alți episcopi erau convocați de Patriarhul Constantinopolului pentru a lua decizii sinodale.
1.12 După restaurarea Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261, a fost posibilă refacerea relațiilor reciproce. De fapt, cel de-al doilea Conciliu de la Lyon (1274) a proclamat un act de unire care includea mărturisirea de credință cerută în mod formal de papa Clement al IV-lea (1267) și semnată de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (în februarie 1274), acceptând pretențiile latine privind purcederea Duhului Sfânt, primatul papal și alte puncte disputate (de exemplu, purgatoriul, azimile). S-a afirmat că Biserica Romană avea „summum plenumque principatum [cel mai înaltă și deplin primat]” asupra întregii Biserici și că succesorul lui Petru a primit „plenam potestatem [plinătatea puterii]” pentru a o conduce, ceilalți episcopi fiind chemați să împărtășească responsabilitatea sa. Această mărturisire [de credință] a fost respinsă de Biserica din Constantinopol în 1285.
1.13 În secolul al XIV-lea, în Răsărit a apărut controversa isihastă, provocată de Varlaam, un călugăr din Calabria. Călugării de la Muntele Athos l-au delegat pe Sfântul Grigorie Palama pentru a răspunde provocărilor lui Varlaam. În timpul secolului al XIV-lea, patru sinoade de la Constantinopol (1341, 1347, 1351 și 1368) au apărat distincția dintre esența și energia necreată ale lui Dumnezeu, dezvoltată de Sfântul Grigorie Palama pe baza unor Părinți ai Bisericii precum Sfântul Vasile de Cezarea și Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceste evenimente indică practicarea continuă a sinodalității în Răsărit.
1.14 Secolele al XIV-lea și al XV-lea au fost martorele unei schimbări radicale în sfera politică, punând capăt dominației temporale papale. Încercarea Papei Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) de a reafirma supremația papală în ordinea temporală în bula Unam Sanctam (1302) a fost combătută violent de regele Franței, punând astfel capăt pretenției papale de a conduce lumea din punct de vedere politic. Acest episod a fost urmat, câțiva ani mai târziu, de exilul papalității în orașul francez Avignon, unde papii au trăit timp de șaptezeci de ani sub controlul monarhiei franceze.
1.15 Haosul rezultat în urma alegerii a doi și apoi a trei papi a provocat o traumă profundă în Biserica Apuseană. Pentru a rezolva criza, a fost convocat un conciliu general la Constanța (1414-1418). Acest conciliu, la care au participat nu numai episcopi și abați/stareți, ci și reprezentanți ai organismelor politice, a dezvoltat în decretul său, Haec sancta (1415), teza potrivit căreia cea mai înaltă autoritate în Biserică aparține unui conciliu general, înțeles ca o adunare a episcopilor și a puterilor seculare, în contra-distincție cu autoritatea papei. Această teză este cunoscută sub numele de „conciliarism.” Conciliarismul a subminat rolul canonic al primatului în cadrul sinodului și a pus în pericol libertatea Bisericii. El sublinia noua idee că un conciliu ar trebui să „reprezinte” toate categoriile societății creștine și că un astfel de conciliu, care se întrunește o dată la zece ani, cu papa executându-i deciziile, ar guverna Biserica. Practica eclezială a sinodalității a fost astfel contestată de noțiunea seculară de reprezentare corporativă, un concept preluat din dreptul roman laic care conferă personalitate juridică organismelor colective.
1.16 Slăbirea autorității papale a oferit statelor posibilitatea de a-și spori controlul asupra Bisericii din Apus. Scaunul roman a fost obligat să semneze concordate care recunoșteau dreptul puterilor politice de a participa la numirea episcopilor. Un astfel de acord este exemplificat în Sancțiunea pragmatică de la Bourges (1438), care a aprobat conciliarismul și a pregătit terenul pentru galicanism (a se vedea mai jos, 2.3). Conciliarismul a fost condamnat la Conciliul al V-lea din Lateran (1512-1517) și exclus definitiv prin învățătura Conciliului Vatican I (1869-1870).
1.17. Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439) s-a întrunit în timp ce adunarea conciliaristă de la Basel (1431-1449), respinsă de papa Eugeniu al IV-lea (1431-1447), era încă în sesiune. Ambele părți occidentale l-au invitat pe împărat și pe patriarhul Constantinopolului, dar, în conformitate cu pentarhia, împăratul și patriarhul au decis să meargă nu la Basel, ci la Ferrara și apoi la Florența, unde era prezent papa. De asemenea, era adevărat că, sub presiunea otomanilor și având nevoie de ajutor militar occidental, împăratul și patriarhul au recunoscut că papa era în măsură să ofere ajutor apusean în favoarea Constantinopolului. Conciliul a abordat punctele de dezacord care apăruseră între cele două Biserici, în principal: Filioque, folosirea azimelor pentru Euharistie, purgatoriul, viziunea beatifică după moarte și primatul papal. Bula de unire, Laetentur coeli (1439), cu o puternică introducere biblică, îl preamărea pe Hristos ca fiind capul și piatra de temelie a Bisericii reunite.
1.18 Obiectivul principal al declarațiilor ferme de la Florența privind primatul papal a fost respingerea tezei conciliariste de la Basel. Conciliul a făcut acest lucru prin trei afirmații: „Sfântul Scaun Apostolic [Roma] și pontiful roman dețin primatul asupra întregii lumi;” „același pontif roman este succesorul binecuvântatului Petru, ... capul întregii Biserici, părintele și învățătorul tuturor creștinilor;” „lui, în persoana binecuvântatului Petru, i-a fost dată de către Domnul nostru Iisus Hristos puterea deplină [plenam potestatem] de a hrăni, conduce și guverna [pascendi, regendi ac gubernandi] întreaga Biserică.” Aceste afirmații au fost acceptate de greci cu trei condiții, care au fost incluse în decret: a) adăugarea clauzei: „așa cum este de asemenea cuprins în actele Sinoadelor Ecumenice și în sfintele canoane;” b) menționarea celorlalte scaune patriarhale ale Pentarhiei; și c) menținerea privilegiilor și drepturilor patriarhilor (Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, DS, 1307-1308).
1.19 În ceea ce privește chestiunile disputate, conciliul a declarat că diferențele în formularea doctrinară sau în practica canonică nu afectează unitatea credinței. Unirea a fost semnată de greci sub presiunea circumstanțelor și, ulterior, nu a fost primită de Biserica Greacă. Ea a fost respinsă oficial de Sinodul de la Constantinopol din 1484, cu participarea celor patru Patriarhate Răsăritene: „prin acest tomos sinodal prezent, noi respingem conciliul care a fost convocat la Florența, împreună cu definiția sa [bula de unire] și cu propunerile conținute în ea, și declarăm prin acest tomos că sinodul de la Florența este nul și neavenit” (Melloni-Paschalidis, Conciliorum Oecumenicorum Generaliumque Decreta, IV/1, 227).
2. De la Reformă până în secolul al XVIII-lea
2.1 Două noi evoluții majore au afectat relația dintre sinodalitate și primat în secolele XVI-XVIII: Reforma protestantă și uniatismul stabilit între Roma și diferite Biserici Răsăritene. Ascensiunea Protestantismului a dus la contacte cu Răsăritul și chiar la speranțe de unire, cel puțin în faza preliminară a întâlnirii lor, deși a divizat și mai mult Apusul. Sinodalitatea era încă practicată în Răsărit în această perioadă dificilă, iar deciziile mai multor sinoade ținute în acea perioadă arată care erau problemele teologice care îi separau pe romano-catolici, ortodocși și protestanți. Fenomenul uniatismului a fost trăit de ortodocși ca o rană și o amenințare, ca fiind cauza altor diviziuni în Răsărit și ca o formă de prozelitism.
2.2 Obiecțiile reformatorilor au fost luate în considerare de Conciliul de la Trent (1545-1563), dar acesta nu a oferit nicio definiție a primatului. Un consens asupra semnificației primatului și a drepturilor primatului a fost imposibil de atins; contra-tendințele episcopale s-au dovedit prea puternice, în special în Franța. În timp ce în unele părți ale Bisericii latine a continuat să se practice alegerea episcopilor de către canonicii catedralei, s-a prescris ca sinoade provinciale să fie înființate și să trimită o listă de trei nume la Roma, astfel încât papa să poată alege și numi episcopii (sesiunea XXIV; Decretum de Reformatione, can. 1). După Trent, papalitatea a preluat inițiativa reformelor tridentine, iar Biserica Romano-Catolică a devenit din ce în ce mai centralizată în ceea ce privește doctrina, liturghia și activitatea misionară. Papalitatea a fost un punct central important în controversa cu Protestantismul cu privire la adevărata credință și, pe termen lung, autoritatea papală a fost întărită în perioada post-tridentină. Papalitatea și angajamentul față de ea au devenit un element definitoriu al identității confesionale romano-catolice împotriva Protestantismului. Eforturile atât ale ordinelor religioase vechi, cât și ale celor noi (de exemplu iezuiții) pentru Reforma Tridentină și pentru Contrareforma în domeniul educației umaniste și al misiunii au sporit autoritatea papalității.
2.3 Sinoadele provinciale, care aveau ca scop implementarea Reformelor Tridentine, au avut loc în Italia (de exemplu, Milano, 1566), în Imperiul German (de exemplu, Salzburg, 1569), în Franța (din 1581) și în Comunitatea polono-lituaniană (Piotrków, 1589). Sub presiune politică, episcopii romano-catolici din multe regate au urmărit o mai mare autonomie în ceea ce privește primatul papal. Aceste tendințe episcopale (de exemplu, galicanismul în Franța, febronianismul în Germania) au continuat să pledeze pentru conciliarism. Revoluția Franceză a dus în cele din urmă la căderea Ancien Régime-ului și la distrugerea Bisericii de stat, ceea ce a întărit în cele din urmă legăturile dintre Biserica din Franța și Roma, deoarece după prăbușirea vechii ordini numai papalitatea avea autoritatea de a reorganiza Biserica (cf. Concordatul cu Franța din 1801 și Congresul de la Viena din 1814-1815).
2.4. Sistemul juridic Millet îi încadra pe toți ortodocșii care trăiau în Imperiul Otoman, indiferent de considerente etnice, Rum-Millet-ului, care depindea de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol în probleme ecleziastice și civile. Acest lucru sublinia poziția centrală a acesteia din urmă în cadrul Bisericii Ortodoxe, cunoscută deja din ordinea canonică, și îi sporea importanța față de celelalte Patriarhate vechi. În ciuda acestei noi situații, spiritul sinodalității a fost totuși păstrat. Sinoadele au fost convocate de Patriarhul Ecumenic pentru a rezolva problemele în mod sinodal, cum ar fi Sinodul de la Constantinopol (1593), pentru a confirma titlul de patriarh acordat anterior mitropolitului Moscovei; Sinodul de la Iași (1642), pentru a se pronunța cu privire la Mărturisirea de credință a Mitropolitului de Kiev, Petru Movilă; și cele două mari sinoade de la Constantinopol (1638, 1642). Alte sinoade au fost convocate la Constantinopol (1672, 1691) și de Patriarhul Dositei la Ierusalim (1672), care a condamnat Mărturisirea de credință atribuită Patriarhului Ecumenic Chiril Loukaris.
2.5 Începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea, au apărut lucrări polemice, scrise atât de autori răsăriteni, cât și apuseni, în special pe tema supremației papale. Ulterior, chestiunea primatului papal a fost abordată fie polemic, fie apologetic în deciziile sinodale răsăritene, în confesiunile de credință și în comentariile canonice.
2.6 Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea s-au realizat diverse forme de uniatism între Bisericile Răsăritene și Roma. Motivele acestor forme de uniatism au fost întotdeauna contestate. Dorința autentică de unitate a Bisericii nu poate fi exclusă din calcul. Factorii religioși și politici s-au întrepătruns frecvent. Formele de uniatism apar adesea ca încercări de a scăpa de situații locale nefericite. Unii ruteni din vremea Comunității polono-lituaniene s-au alăturat Romei la Sinodul de la Brest (1596). Alte forme de uniatism au avut loc în Croația (1611), Uzhorod (1646), Transilvania (1700-1701) și Serbia (1777). Ortodocșii de limbă albaneză, care au fugit la sfârșitul secolului al XV-lea în sudul Italiei după cucerirea turcă, au intrat ulterior în comuniune cu Roma. În 1724, într-o perioadă de vacantare a scaunului patriarhal din Antiohia, comunitatea din Damasc a ales un patriarh pro-catolic, care a luat numele de Chiril al VI-lea și a fost recunoscut de papă în 1729, formând astfel Biserica Melchită Catolică. S-au realizat uniuni și cu alte Biserici.
2.7 La începutul secolului al XVIII-lea, țarul Petru I (1689-1725) a introdus reforme în Rusia și în Biserică. Patriarhatul a fost desființat (până în 1917), iar Biserica a fost condusă de un Sfânt Sinod sub conducerea unui funcționar de stat, Oberprokurorul. În restructurarea administrației Bisericii, Petru a urmat modelele protestante. Structurile sinodale au prevalat, dar sub influența puternică a statului.
3. Evoluțiile din secolul al XIX-lea
3.1 După Revoluția Franceză și războaiele napoleoniene, situația Bisericii Romano-Catolice din Europa a fost precară. Noile regimuri politice, chiar și monarhiile restaurate, erau state laice care doreau să mențină controlul asupra Bisericii, la fel ca și regimurile anterioare. Un exemplu a fost concordatul francez din 1801. Mai târziu, pentru a evita interferența statului în afacerile ecleziastice, papalitatea a adoptat doctrina Bisericii ca „societate perfectă,” ceea ce înseamnă că Biserica era o societate independentă, autonomă și suverană în propria ei sferă de competență, la fel cum statul era suveran în afacerile temporale. Biserica pretindea că este învestită cu un sistem juridic original, adică nu derivat din cel al statului sau acordat de către acesta.
3.2 Scrisoarea enciclică a Papei Pius al IX-lea, In Suprema Petri Apostoli Sede (1848), sublinia faptul că „autoritatea supremă a Pontifilor romani” a fost întotdeauna recunoscută în Răsărit și îi chema pe ortodocși să revină la comuniunea cu Scaunul lui Petru. Patriarhii ortodocși din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim au reacționat și au publicat Enciclica patriarhală și sinodală din 1848, în care, printre alte probleme, au argumentat împotriva supremației papale.
3.3 În 1868, Papa Pius al IX-lea a emis o scrisoare prin care îi invita pe toți episcopii ortodocși la Conciliul Vatican I, invitație care a fost refuzată. Patriarhul Ecumenic Grigorie al VI-lea a spus delegației papale care a înmânat scrisoarea că participarea episcopilor ortodocși la Conciliu „ar însemna o reînnoire a vechilor dispute teologice care ar accentua dezacordul și ar redeschide vechile răni.” Pentru Patriarhul Grigorie, principala sursă de dezacord era natura autorității papei.
3.4 În secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu o exacerbare a naționalismului și chiar cu intenția de a-l integra în structura organizării bisericești. Marele Sinod ținut la Constantinopol în 1872 a condamnat etnofilismul, cu ocazia schismei bulgare. După destrămarea Imperiului Otoman, mișcările de emancipare națională au dus la formarea de state naționale în Balcani. Pentru a exprima și a promova unitatea euharistică a Bisericii în această nouă situație, Patriarhia Ecumenică a acordat un Tomos de autocefalie Bisericilor din Grecia (1850), Serbia (1879) și România (1885), conform tradiției canonice, iar aceste Biserici au fost incluse în diptice.
3.5 Conciliul Vatican I s-a desfășurat între 1869-1870 și a emis două documente: Pastor Aeternus (1870) privind Biserica, care a definit primatul papal și infailibilitatea, și Dei Filius (1870) privind credința catolică. Multe tensiuni au apărut între romano-catolici și ortodocși în ceea ce privește învățătura conciliului cu privire la papalitate. Două aspecte trebuie notate: în primul rând, Vatican I a numit Pastor Aeternus „prima” Constituție dogmatică despre Biserica lui Hristos, deoarece se intenționa ca aceasta să fie urmată de o alta, Tametsi Deus, care se ocupa mai pe larg de episcopi și de Biserică în ansamblu. Cu toate acestea, conciliul a fost amânat din cauza izbucnirii războiului franco-prusian, iar proiectul acestui al doilea document nu a fost niciodată discutat. Astfel, conciliul a lăsat ecleziologia sa într-o formă dezechilibrată; învățătura sa dogmatică despre papalitate nu a fost completată de învățătura despre episcopat și nici nu a fost contextualizată de o învățătură mai largă despre Biserică. În al doilea rând, învățătura din Pastor Aeternus a fost puternic influențată de circumstanțele Bisericii din Europa occidentală a secolelor XVIII și XIX, unde a existat o resurgență a conciliarismului sub forma galicanismului și a febronianismului (vezi mai sus, 2.3), care promova autonomia Bisericilor naționale, și o tendință din partea statelor de a subordona Biserica. Învățătura conciliului cu privire la primatul și jurisdicția universală a papei a fost un răspuns la amenințarea percepută la adresa unității și independenței Bisericii.
3.6 Deși Pastor Aeternus a învățat că papa are jurisdicție episcopală ordinară și imediată asupra întregii Biserici, a subliniat totuși că puterea fiecărui episcop este „afirmată, confirmată și justificată” de către papă și a afirmat că „legătura de unitate” a Bisericii este una de „comuniune și de mărturisire a aceleiași credințe” (DS 3060-3061). Mai mult, declarația ulterioară a episcopilor germani din 1875, care a fost aprobată în mod solemn de Papa Pius al IX-lea, a insistat, împotriva anumitor interpretări ale învățăturii conciliului, asupra faptului că papalitatea și episcopatul sunt ambele „de origine divină” (DS 3115).
3.7 În ceea ce privește infailibilitatea, conciliul a definit nu infailibilitatea personală a papei, ci capacitatea sa, în anumite condiții, de a proclama în mod infailibil credința Bisericii (DS 3074), iar când a spus că astfel de definiții ex cathedra sunt „ireformabile prin ele însele, nu datorită consimțământului Bisericii [ex sese, non autem ex consensu ecclesiae],” nu l-a separat pe papă de comuniunea și credința Bisericii, ci a declarat că astfel de definiții nu au nevoie de o ratificare ulterioară. Acesta a fost un răspuns specific la cel de-al patrulea articol galican din 1682, care a declarat că hotărârea papei „nu este ireformabilă, așteptând cel puțin consimțământul Bisericii.”
3.8 Vaticanul I a întărit tendința predominantă în ecleziologia occidentală după Lateran IV, care susținea că Biserica universală avea prioritate față de Bisericile locale și că deținea o structură proprie deasupra acestora din urmă. Papa nu era pur și simplu episcop al Bisericii locale din Roma, ci păstor al întregii Biserici. Papa avea jurisdicție asupra întregii Biserici, în timp ce episcopii aveau jurisdicție asupra turmei lor locale.
3.9 Învățătura de la Vatican I privind primatul papal de jurisdicție și infailibilitatea a fost respinsă de unii romano-catolici, care au format ulterior Vechea Biserică Catolică. Învățătura a provocat, de asemenea, o anumită reacție din partea Bisericilor Catolice Orientale, deși acestea au acceptat-o în cele din urmă.
3.10 Învățătura de la Vatican I cu privire la primatul papal de jurisdicție asupra întregii Biserici și infailibilitatea papală a fost considerată inacceptabilă de către Biserica Ortodoxă. O astfel de ecleziologie este pentru ortodocși o abatere gravă de la tradiția canonică a Părinților și a Sinoadelor Ecumenice, deoarece ea diminuează catolicitatea fiecărei Biserici locale. În urma Conciliului Vatican I, argumentele expuse de ortodocși au inclus, printre altele: că capul întregii Biserici nu este un om muritor și păcătos, ci Dumnezeul-om Hristos, fără de păcat și nemuritor; că Sfântul Petru nu a fost nici monarh, nici puternic, ci primul dintre apostoli; că jurisdicția fiecărui patriarh este determinată geografic de sfintele canoanele și că niciunul nu are jurisdicție asupra întregii Biserici. În ceea ce privește chestiunea specifică a infailibilității, Biserica Ortodoxă a considerat, de asemenea, că infailibilitatea aparține Bisericii în ansamblul ei, așa cum se exprimă prin sinoadele primite de întregul popor al lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că aceste argumente au fost adesea invocate în mod polemic, și nu într-o manieră istorico-critică.
3.11 Scrisoarea apostolică a Papei Leon al XIII-lea, Orientalium Dignitas (1894), a recunoscut drepturile distincte ale tuturor Bisericilor Orientale Catolice și a arătat o abordare respectuoasă față de tradițiile răsăritene. Enciclica sa Praeclara Gratulationis (1895) i-a invitat pe toți ortodocșii la unirea cu Biserica Romei, cu condiția ca aceștia să recunoască primatul papal de jurisdicție. Patriarhul Ecumenic Anthimus al VII-lea și sinodul adunat în jurul său au scris o scrisoare patriarhală și sinodală în 1895 pentru a-și exprima părerea extrem de negativă față de uniatism ca metodă de prozelitism printre creștinii ortodocși. Ei au respins, de asemenea, invitația Papei Leon.
4. Secolele XX și XXI: Ressourcement și apropiere
4.1 În secolul XX, mișcările biblice, patristice și liturgice au dus la acordarea unei atenții sporite învățăturii Sfintei Scripturi și a Părinților, precum și liturghiei. Relațiile romano-catolice-ortodoxe au beneficiat de această întoarcere comună la surse (ressourcement).
4.2 Conceptul de „sobornost” a fost dezvoltat în Rusia secolului al XIX-lea de către un grup de gânditori ortodocși numiți slavofilii, ca reacție la Sfântul Sinod controlat de stat, înființat de țarul Petru I în 1721 (a se vedea punctul 2.7 de mai sus). Termenul provine de la sobor, care în slavona bisericească înseamnă o „adunare”, un „ansamblu” sau un „sinod.” În Simbolul de credință, cuvântul grecesc katholikèn este tradus în slavona bisericească prin sobornuyu. Slavofilii înțelegeau prin sobornost o calitate intrinsecă a întregii Biserici: catolicitatea ei și participarea tuturor celor botezați la viața Bisericii. Ideea de sobornost este evidentă în pregătirea, alcătuirea și procesul decizional al Sinodului de la Moscova (1917-1918), care a implicat toate componentele Bisericii. Deși a fost criticat, în special pentru că a fost prea influențat de un ideal colectivist și nu a acordat o recunoaștere adecvată ierarhiei Bisericii, sobornost-ul a avut o influență importantă asupra ecleziologiei, atât ortodoxe, cât și romano-catolice, datorită înțelegerii sale mai sinodale a Bisericii în termeni de comuniune (cf. Ravenna, 5).
4.3 În secolul al XIX-lea, în Occident, Școala de la Tübingen a promovat conceptul de Biserică în termeni de comuniune (communio) prin recuperarea tradiției patristice. Această idee exprimă convingerea că viața Bisericii vine de sus și că Biserica este o icoană a Sfintei Treimi (ecclesia de Trinitate), prin harul Duhului Sfânt. Ea a stat la baza reînnoirii reflecției ecleziologice în special în secolul al XX-lea. Într-o astfel de înțelegere a Bisericii, există atât unitate, cât și diversitate, ca în Sfânta Treime, iar acest lucru se aplică Bisericii în diferite moduri. Biserica în ansamblul ei este Trupul lui Hristos, în care fiecare membru este înzestrat de Duhul Sfânt în folosul trupului și toți sunt legați între ei prin legătura iubirii (cf. 1 Cor 12-13). Comuniunea sfinților (sancti) se realizează prin comuniunea în Darurile Sfinte (sancta) (cf. 1 Cor 10: 16-17). De asemenea, Biserica cea una ia forma unei comuniuni de Biserici locale, în fiecare dintre ele fiind prezentă Biserica universală cea una, astfel încât există o întrepătrundere reciprocă între Biserica locală și cea universală și între Bisericile locale însele.
4.4 Unul dintre cele mai importante rezultate ale ressourcement-ului din secolul XX este „ecleziologia euharistică,” care vede în Biserica locală reunită în jurul episcopului său pentru săvârșirea Euharistiei o manifestare a întregii Biserici (cf. Ignatie, Smyrn. 8), precum și punctul de plecare și punctul central al reflecției ecleziologice. Conciliul Vatican II (1962-1965) a învățat că o astfel de adunare este „manifestarea principală a Bisericii” (Sacrosanctum Concilium, 41) și că jertfa euharistică este „sursa și culmea întregii vieți creștine” (Lumen Gentium, 11; cf. Sacrosanctum Concilium, 10). De asemenea, a evidențiat importanța Bisericii locale atunci când a spus că „un episcop înzestrat cu plinătatea Tainei Hirotoniei, este ‘împărțitorul harului Preoției supreme’, în special în Euharistie, pe care el însuși o oferă și se îngrijește să fie oferită și prin care Biserica trăiește și crește continuu” (Lumen Gentium, 26). Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (2016) a afirmat că „tradiția Apostolilor și a Părinților” a subliniat întotdeauna „relația indisolubilă atât între întreaga taină a Iconomiei divine în Hristos și taina Bisericii, cât și între taina Bisericii și taina Sfintei Euharistii, care este confirmată în mod continuu în viața sacramentală a Bisericii prin acțiunea Duhului Sfânt” (Enciclică, I, 2). De asemenea, afirmă că „fiecare Biserică locală, atunci când săvârșește Sfânta Euharistie, este prezența și manifestarea locală a Sfintei Biserici cea Una, Sfântă, Catolică și Apostolică” (Mesaj, 1). Aceste două sinoade importante trebuie cercetate cu atenție.
4.5 La începutul secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă se confrunta cu numeroase provocări – de exemplu, în ceea ce privește relațiile cu alți creștini, prozelitismul, secularizarea și etnofilismul – care au determinat Patriarhia Ecumenică să caute o colaborare mai strânsă între Bisericile Ortodoxe autocefale. În 1902, Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea a trimis o Enciclică patriarhală și sinodală către Bisericile Ortodoxe autocefale, cerându-le părerea cu privire la o varietate de subiecte, încercând să promoveze unitatea panortodoxă. Bisericile au răspuns pozitiv. În 1920, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a emis o Enciclică intitulată „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni,” prin care a cerut o comunicare și o colaborare inter-creștină mai strânsă. Patriarhia Ecumenică a convocat, de asemenea, o Conferință Panortodoxă la Constantinopol în 1923, iar ulterior a organizat o întâlnire panortodoxă la mănăstirea Vatopedi de pe Muntele Athos (1930), care a enumerat deja temele care urmau să fie incluse pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod. Aceste eforturi au fost întrerupte în principal de cel de-al Doilea Război Mondial.
4.6 Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat Conferințe Pan-ortodoxe (Rodos 1961, 1963 și 1964; Chambésy, Geneva 1968), care au stabilit agenda Sfântului și Marelui Sinod. O serie de Conferințe Pre-conciliare a avut loc la Chambésy pentru a pregăti documentele aferente. În acest context, patru Sinaxe ale primaților Bisericilor Ortodoxe autocefale (Constantinopol 2008 și 2014, Chambésy 2016 și Creta 2016) au condus la convocarea Sfântului și Marelui Sinod de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu acordul unanim al întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe în Creta, în perioada 19-27 iunie 2016. Întrunirea Sfântului și Marelui Sinod arată că „Biserica Ortodoxă își exprimă unitatea și catolicitatea ‘în ‘Sinod’. Conciliaritatea [adică sinodalitatea] străbate organizarea ei, modul în care se iau deciziile și determină calea acesteia” (Mesaj, 1).
4.7 Printre alte chestiuni ecleziologice, Conciliul Vatican II a tratat problema modului în care este înțeles episcopatul și cum se raportează acesta la slujirea papală, [o problemă] care rămăsese deschisă la Vatican I. Vatican II a integrat și a completat învățătura de la Vatican I, potrivit căreia papa are autoritate supremă și deplină asupra Bisericii și că, în anumite circumstanțe, el poate proclama în mod infailibil credința Bisericii, afirmând că și corpul episcopilor („colegiul episcopilor”), în comuniune cu capul său, papa, exercită ambele prerogative (Lumen Gentium, 22, respectiv 25). Astfel, s-a stabilit un echilibru mai mare între episcopi și papă. Conciliul a reafirmat responsabilitatea episcopilor nu doar pentru propriile Biserici locale, ci și pentru întreaga Biserică (Lumen Gentium, 23) și a subliniat în mod special importanța Sinodului ecumenic, când episcopii acționează împreună cu papa ca „învățători și judecători ai credinței și moralei pentru Biserica universală” (Lumen Gentium, 25). În 1965, Papa Paul al VI-lea a instituit Sinodul episcopilor ca un „Sinod permanent al episcopilor pentru Biserica universală,” reprezentativ pentru „întregul episcopat catolic,” care îl va asista pe papă în calitate de consilier și consultant (Scrisoarea apostolică, Apostolica Sollicitudo).
4.8 În ianuarie 1964, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit pe Muntele Măslinilor din Ierusalim. La 7 decembrie 1965, în penultima zi a Conciliului Vaticanului II, au ridicat anatemele reciproce din 1054, într-o ceremonie care a avut loc simultan la Vatican și la Fanar. În schimburile [epistolare] dintre ei din anii 1960, Patriarhul Ahtenagoras și Papa Paul al VI-lea au început să folosească terminologia de „Biserici surori” în ceea ce privește Biserica Romei și Biserica Constantinopolului. Vatican II a recunoscut că Bisericile Răsăritene „posedă Taine adevărate, mai ales prin succesiune apostolică, preoție și Euharistie" (Unitatis Redintegratio, 15) și a îndemnat la dialog cu aceste Biserici, acordând atenție relațiilor care au existat între ele și Scaunul Roman „înainte de separare” (Unitatis Redintegratio, 14).
4.9 În 1995, Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Dacă cei care vor să fie cei dintâi sunt chemați să devină slujitorii tuturor, atunci se va vedea că primatul dragostei va crește din curajul acestei iubiri. Îl rog pe Domnul să inspire, în primul rând în mine însumi și în episcopii Bisericii Catolice, acțiuni concrete ca mărturie a acestei certitudini interioare” (Orientale Lumen, 19). De asemenea, el și-a exprimat disponibilitatea „de a găsi un mod de exercitare a primatului care, fără a renunța în niciun fel la ceea ce este esențial pentru misiunea sa, să fie totuși deschis la o situație nouă” și a propus o discuție, în special între episcopii și teologii romano-catolici și ortodocși, cu privire la exercitarea primatului „pentru a căuta – împreună, desigur – formele în care această slujire poate realiza o slujire de dragoste recunoscută de toți cei implicați” (Ut Unum Sint, 95). Papa Benedict al XVI-lea și Papa Francisc au repetat în mod constant această invitație și amândoi au invocat adesea descrierea Sfântului Ignatie al Antiohiei despre Biserica Romei ca „prezidând în dragoste [agape]” (Ad Romanos, Proemium).
4.10 Papa Francisc a subliniat că sinodalitatea este „un element constitutiv al Bisericii.” Dorința sa de a avea „o Biserică în întregime sinodală” (Discurs cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015) încurajează puternic căutarea unei sinodalități mai eficiente în Biserica Romano-Catolică. El a spus că, „în dialogul cu frații și surorile noastre ortodoxe, noi, catolicii, avem ocazia să învățăm mai multe despre semnificația colegialității episcopale și despre experiența lor de sinodalitate” (Scrisoarea Enciclică, Evangelii Gaudium, 2013, 246).
Concluzie
5.1 Probleme majore complică o înțelegere autentică a sinodalității și a primatului în Biserică. Biserica nu este înțeleasă în mod corect ca o piramidă, cu un primat care guvernează de la vârf, dar nici ca o federație de Biserici autosuficiente. Studiul nostru istoric al sinodalității și primatului în al doilea mileniu a arătat inadecvarea acestor două viziuni. În mod similar, este clar că, pentru romano-catolici, sinodalitatea nu este doar consultativă, iar pentru ortodocși primatul nu este doar onorific. În 1979, Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Ecumenic Dimitrios au declarat: „Dialogul dragostei... a deschis calea spre o mai bună înțelegere a pozițiilor noastre teologice respective și, prin aceasta, spre noi abordări ale activității teologice și spre o nouă atitudine față de trecutul comun al Bisericilor noastre. Această purificare a memoriei colective a Bisericilor noastre este un rezultat important al dialogului de dragoste și o condiție indispensabilă pentru progresul viitor” (Declarația comună, 30 noiembrie 1979). Romano-catolicii și ortodocșii trebuie să continue pe această cale pentru a îmbrățișa o înțelegere autentică a sinodalității și a primatului în lumina „principiilor teologice, a dispozițiilor canonice și a practicilor liturgice” (Chieti, 21) ale Bisericii nedespărțite din primul mileniu.
5.2 Conciliul Vatican II a deschis noi perspective prin interpretarea fundamentală a tainei Bisericii ca fiind una de comuniune. Astăzi, există un efort tot mai mare de promovare a sinodalității la toate nivelurile în Biserica Romano-Catolică. Există, de asemenea, o dorință de a distinge ceea ce s-ar putea numi slujirea patriarhală a papei în cadrul Bisericii occidentale sau latine de slujirea sa primordială în ceea ce privește comuniunea tuturor Bisericilor, ceea ce oferă noi oportunități pentru viitor. În Biserica Ortodoxă, sinodalitatea și primatul sunt practicate la nivel panortodox, conform tradiției canonice, prin convocarea Sfintelor și Marilor Sinoade.
5.3 Sinodalitatea și primatul trebuie văzute ca „realități interdependente, complementare și inseparabile” (Chieti, 5) din punct de vedere teologic (Chieti, 4, 17). Discuțiile pur istorice nu sunt suficiente. Biserica este adânc înrădăcinată în taina Sfintei Treimi, iar o ecleziologie euharistică a comuniunii este cheia pentru a articula o teologie solidă a sinodalității și a primatului.
5.4 Interdependența sinodalității și a primatului este un principiu fundamental în viața Bisericii. Ea este legată în mod intrinsec de slujirea unității Bisericii la nivel local, regional și universal. Cu toate acestea, principiile trebuie să fie aplicate în contexte istorice specifice, iar primul mileniu oferă orientări valoroase pentru aplicarea principiului tocmai menționat (Chieti, 21). Ceea ce este necesar în noile circumstanțe este o nouă și corectă aplicare a aceluiași principiu guvernator.
5.5 Domnul nostru s-a rugat ca ucenicii săi „să fie toți una” (Ioan 17,21). Principiul sinodalității – primatul în slujba unității – ar trebui invocat pentru a răspunde nevoilor și cerințelor Bisericii din timpul nostru. Ortodocșii și romano-catolicii s-au angajat să găsească modalități de a depăși înstrăinarea și separarea care au avut loc în timpul celui de-al doilea mileniu.
5.6 După ce am reflectat împreună asupra istoriei celui de-al doilea mileniu, recunoaștem că o lectură comună a surselor poate inspira practica sinodalității și a primatului în viitor. Respectând porunca Domnului nostru de a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit El pe noi (Ioan 13:34), este datoria noastră creștină să ne străduim să obținem unitatea în credință și în viață.